Cicatrici în aer

Mă întind pe cer de parcă nu-mi pasă

Sensibilă, insensibilă,

Amară, uscată,

Înaltă, subțire,

Toamnă căzută.

Vârtejul de nori

Mă spulberă

Și-mi împrăștie tot gunoiul artistic în

Cicatrici spațiale.

[Îmi place aerul,
Aerul condiționat, în timpul verii.
Îmi place aerul de toamnă,
Necondiționat de nimeni]

Aer de octombrie puțin, prea puțin,

În mine trăiesc mai mulți inși

Necunoscuți, nesiguri, intergalactici

Cu multe cicatrici.

Aer cărămiziu, mărunt, din cosmos

Sunt, nu simt, renasc,

Toamnă rănită.

 

Reclame

Prescurtări acide

Vara se întâmplă minuni (VSÎM). Putem umbla cu sufletele dezbrăcate, fără mâneci, cu gâtul acoperit și cu șosetele până la genunchi. O lume aberantă (OLA). Zilnic, cu capul gol, cu traista pe umăr și plasa de Lidl în cealaltă mână, aproape ruptă. Orașul sec, descompus (OSD) cu blocuri zdrențuite și nevoia de a simți căldura din asfalt, într-un loc străin de mentalități comune. Pentru că cei integrați nu simt nevoia de a gândi, de a visa, de a se descălța. Sub anestezia luminii (SAL), ei nu știu că întunericul naște flori sălbatice, albe, de pus în vază, pe noptieră. Cu ușa închisă și geamul neapărat crăpat cum am mai putea defini noțiunea de „timp frumos”?

Se cuvine să ne întrebăm, dar cu „noi” cum rămâne? Pentru că unii se miră că plouă înspre iulie, iar cerul e mai aproape ca oricând. Deși, sunt suficiente anotimpuri cu amestecuri de raze leșinate încât să fim mulțumiți.

Dacă ar fi după mine, aș trăi sub toamnă, sub umbrelă și următorii treizeci și cinci de ani. Aș extrage picăturile de ploaie din surse diferite, aș lua fiecare amănunt al apei și l-as sublinia cu marker-ul.
Așa că vreau să rămân la curent cu prefigurările unei ploi acide, sfidătoare, străine de locul în care m-am născut.

Și totuși, cu „noi” cum rămâne? Suntem ai nimănui, ne facem auziți doar prin lucrări de licențe, prin cuvinte mute, surde pe blog-uri și vorbim doar doi câte doi, în șoaptă. În speranța că cineva va auzi strigătul, continuăm să ne lăsăm scriși de o societate subordonată constrângerilor meteorologice.

Pentru că oricât de mult am vrea să închidem geamul și să crăpăm ușa, ar ploua mărunt, amar, subtil, acid, cu spume.

#mesaj1

Noi suntem de fapt o mobilă. Ne așezăm gândurile pe rafturi și ne ștergem praful atunci când scârțâim de singurătate. Confortul meu stă în modul în care mă privești atunci când mă gândesc la tine!

Noi suntem de fapt ce vrem, atât timp cât ne admirăm obrajii din punct de vedere cosmic.

Noi suntem de fapt alții

034a3bd031d1da71ec831b90219a06bcși mă gândesc acum că sunt gândită de mine. În timp ce observ.

Poate că suntem făcuți din aer și nu înțelegem ce caută gândurile noastre în mintea altcuiva. Dar nici mintea altcuiva nu înțelege cum se descalță sălbăticiunea din privirile celor pe care îi vedem. În fiecare zi. Pe instagram.

Nu înțeleg nici semnele de punctuație, virgule care plâng, puncte care se opresc și decid când ideile se termină. Dar nici ideile nu-i înțeleg pe cei care le dețin și caută sensuri. În story. Pe instagram.

Poate că toamna nu e făcută pentru oricine și nu putem înțelege ce caută ploaia altcuiva pe acoperișul sufletului nostru. Dar nici degetele subțiri ale mâinilor nu le putem înțelege când ne fac să călcăm strâmb. Pe facebook. În messenger.

Nu înțeleg cum de aruncăm priviri unii în alții, ne lăsăm cu capul în nori, ne amețim, ne vindem, ne gonim, ne deformăm. Prin like-uri și postări.

Ne clipim din ochi la mese,

Ne răsturnăm cu scaunele și totuși ne subordonăm telefonului, ne ruginim unghiile, până în cele din urmă adormim.

 

 

 

 

 

 

Când toamna nu-i bună de nimic

Sunt supărată pe nori, pe flori, pe cer.

Pe ei, pe ele, pe toți. Pe aer, pe uragane, pe tot.

S-a dus negru și încă toamna nu-i bună de nimic. O trimit pe cărări sălbatice și ea se 901fc56a78d04a8900bb57e8368c882edesface în nuanțe sobre. Am aprins luminile în toată casa și îmi dau seama că e întuneric. Se aude scârțâitul becului și am impresia că un sfert din inimă pulsează doar ca să mă enerveze. Îmi place că îmi dau suficient timp să plec și mă aștept până mă satur (de mine). Părțile (din mine) se desfac și eu revin de unde am plecat. La nimic. Ploi de niciun fel, lumini naturale și sufletul e bine. Se atinge de negrul celorlalți prin negrul meu și nu știm ce să facem. Am rupt toate părțile (din mine) și am uitat. Mi-am adus apoi aminte că eu nu fac nimic pe termen lung. Sau fac. Dar mă plictisesc, mă forțez, pe când începuturile le simt într-un mod straniu de intens.

83163ee910df1520942096850fff93e8Octombrie e genul de greșeală albastră pe care aș repeta-o la nesfârșit. Îmi place să mă îngalbenesc de frunze și atât. Sufletul se ridică, dă cu mine de toți pereții și mă zdrobește cu toate culorile.

– Dă-mi zile negre și arată-mi ce simți când eu nu am habar cum să trăiesc! Eu mă tem constant de ce se aude din mine dar aș putea să-mi scot negrul din suflet și să-l las să cânte sălbatic, să arunce cuvinte, să simtă cu alții.

Amar octombrie, din senin, dezechilibrat. Din toate ciornele am strâns tot ce am gândit și fără să scriu am gândit tot ce am scris. Palid de negru, soarele căzut pe jos, când ea stă după colț și nu face nimic. Ea, toamna! Și o să rup toți munții data viitoare.