#semimesaj

Ploi amărui pe ferestrele goale, 04e818bd4d69a91b5d4009ba64e3cb76
Sufletul respiră inconștient,
Ne trăim primăverile cum știm,
[Sau cum nu știm]

Anunțuri

#mesaj2

ef3bf7176969c6b937f58b1bb4febaecCând ne bucurăm de roșii uscate

Iar călcâiele ploii ne joacă pe spate.

Așa ne bucurăm, când reciclăm discuții

Și uităm că suntem făcuți să găsim soluții.

 

 

#mesaj1

Noi suntem de fapt o mobilă. Ne așezăm gândurile pe rafturi și ne ștergem praful atunci când scârțâim de singurătate. Confortul meu stă în modul în care mă privești atunci când mă gândesc la tine!

Noi suntem de fapt ce vrem, atât timp cât ne admirăm obrajii din punct de vedere cosmic.

Noi suntem de fapt alții

034a3bd031d1da71ec831b90219a06bcși mă gândesc acum că sunt gândită de mine. În timp ce observ.

Poate că suntem făcuți din aer și nu înțelegem ce caută gândurile noastre în mintea altcuiva. Dar nici mintea altcuiva nu înțelege cum se descalță sălbăticiunea din privirile celor pe care îi vedem. În fiecare zi. Pe instagram.

Nu înțeleg nici semnele de punctuație, virgule care plâng, puncte care se opresc și decid când ideile se termină. Dar nici ideile nu-i înțeleg pe cei care le dețin și caută sensuri. În story. Pe instagram.

Poate că toamna nu e făcută pentru oricine și nu putem înțelege ce caută ploaia altcuiva pe acoperișul sufletului nostru. Dar nici degetele subțiri ale mâinilor nu le putem înțelege când ne fac să călcăm strâmb. Pe facebook. În messenger.

Nu înțeleg cum de aruncăm priviri unii în alții, ne lăsăm cu capul în nori, ne amețim, ne vindem, ne gonim, ne deformăm. Prin like-uri și postări.

Ne clipim din ochi la mese,

Ne răsturnăm cu scaunele și totuși ne subordonăm telefonului, ne ruginim unghiile, până în cele din urmă adormim.

 

 

 

 

 

 

Când toamna nu-i bună de nimic

Sunt supărată pe nori, pe flori, pe cer.

Pe ei, pe ele, pe toți. Pe aer, pe uragane, pe tot.

S-a dus negru și încă toamna nu-i bună de nimic. O trimit pe cărări sălbatice și ea se 901fc56a78d04a8900bb57e8368c882edesface în nuanțe sobre. Am aprins luminile în toată casa și îmi dau seama că e întuneric. Se aude scârțâitul becului și am impresia că un sfert din inimă pulsează doar ca să mă enerveze. Îmi place că îmi dau suficient timp să plec și mă aștept până mă satur (de mine). Părțile (din mine) se desfac și eu revin de unde am plecat. La nimic. Ploi de niciun fel, lumini naturale și sufletul e bine. Se atinge de negrul celorlalți prin negrul meu și nu știm ce să facem. Am rupt toate părțile (din mine) și am uitat. Mi-am adus apoi aminte că eu nu fac nimic pe termen lung. Sau fac. Dar mă plictisesc, mă forțez, pe când începuturile le simt într-un mod straniu de intens.

83163ee910df1520942096850fff93e8Octombrie e genul de greșeală albastră pe care aș repeta-o la nesfârșit. Îmi place să mă îngalbenesc de frunze și atât. Sufletul se ridică, dă cu mine de toți pereții și mă zdrobește cu toate culorile.

– Dă-mi zile negre și arată-mi ce simți când eu nu am habar cum să trăiesc! Eu mă tem constant de ce se aude din mine dar aș putea să-mi scot negrul din suflet și să-l las să cânte sălbatic, să arunce cuvinte, să simtă cu alții.

Amar octombrie, din senin, dezechilibrat. Din toate ciornele am strâns tot ce am gândit și fără să scriu am gândit tot ce am scris. Palid de negru, soarele căzut pe jos, când ea stă după colț și nu face nimic. Ea, toamna! Și o să rup toți munții data viitoare.

Răsărit bipolar în zi de miercuri

Frunzele au fost aruncate. Poetul riscă vremea. Dar nu se împiedică. Alunecă. Pur şi simplu alunecă pe frunză. Galben răsărit bipolar, adică.

Simțeam într-o zi de miercuri sau nu simțeam decât că e sfârșit de martie? Să prind totuși același tramvai să ajung cumva, miercuri la aceeași oră. La seminar. Acțiunea se petrece sâmbătă, când îmi amintesc de miercuri, de ea, de criticismul retoric, autoetnografie, etnografie, toate la un loc. Deschid geamul să aud mai bine zgâriatul de ploaie. Se amestecă cu sunetul din cameră și formează un nor simulacru. Perpendicular cu fereastra, se mișcă vântul. Îmi bate rece la spate. Deasupra pervazului nu e nimic. Dar starea minții mele se anunță cu averse.

Urc în tramvai, rutina de miercuri. Ora 15.30. Ca de obicei, uit să cobor la aceeași stație. La facultate mă înghesui și eu în lift (cu Denisa sau fără ea, depinde). Ajung la seminar. (Mai întâi, logica medierii iar după ora 18.00, apare ea). Aceeași siluetă zveltă și înaltă de anii trecuți ni se adresează cu căldură. Îmi dă un sentiment plăcut această doamnă. Parcă anotimpul stă la gâtul ei. Sociabilă, cu un interes deosebit față de studenții ei, își alege mereu cuvintele cu grijă. O studiez în fiecare miercuri. Picior peste picior, cu șosetele ei scurte și transparente, de mână cu ea și apoi de mână cu noi descoperim gustul cuvintelor. (Dar înainte să o ascult, admir subtil liniile negre trasate cu dermatograful în partea de jos a ochilor ei).

Ultimul semestru din acest master. (Este de la sine înțeles pe cine am ales ca și profesor coordonator în pregătirea lucrării de disertație). Îmi vor lipsi răsăritele bipolare în zilele de miercuri atunci când mă (re)cunosc, (re)găsesc, mă uit la cer și (re)citesc e-mailul ei.

 

Să privim cum gândim

3a5bdb37f91e7bf946f14cbc9bce4c36

 

 

Știai că privirile au gânduri

Din gândurile care te priveau.

Dar ce nu știai este gândul din spatele gândului

Care și el te privește la fel cum gândesc eu.

Se formează raportul între gânduri din care rezultă priviri

Toamna ne dă de gol.

Dacă tu gândești la fel cum privești

Perpendicular cu gândurile mele

Ne interesectăm simultan într-o singură privire.

Ce descoperim este că nu suntem deloc ce privim

ecf02fe88df431d4dffade00963d9a6a

Doar dacă gândim la fel.

Vocabularul de gânduri și priviri

Formează haosul cuvântului inexistent

Și rămâne doar să o luăm în direcții                                                   opuse. În spate e ceață.

Ce bine că nu a nins. Eu doar am privit.

Și tu ai gândit.