Text-statuie: omul, gândul sau cuvântul?

Oare soarele va reuși vreodată să ne înghețe hainele de pe noi? Sau ploaia ar putea cădea în sus și să usuce pământul? Dar sinele? Ar putea să nu mai locuiască în noi?

Cu coatele sprijinite de pervazul semi-prăfuit au privit intensitatea precipitațiilor de cuvinte lovite de geam. Noiembrie histrionic începea să taie jumătate de copac, din hibridul personalității crude. Sensurile s-au săturat să rescrie gânduri și cuvintele să le gândească. Până și claviculele s-au săturat să se desprindă de gât și apoi să se lipească la loc.

Unii au început să își piardă speranța în cuvinte pentru că le consideră manipulatoare, toxice, viclene iar absența lor le distruge frumosul. Atunci când le avem, ne folosim de ele, interpretăm, ne jucăm, ne agățăm, sucim, învârtim, îndepărtăm sau apropiem, în scris sau cu voce tare. Nu știu dacă omul e de vină sau pur și simplu, ele, cuvintele? Pentru că în gânduri nu există neadevăr ci doar forma lor reală, fără impurități. Imaginația oricât de rea ar putea fi în toate formele ei abstracte, e reală. Pe când realitatea e manipulată de cuvinte ca să nu pară atât de dureroasă. Din minte izvorăște adevăratul sens atunci când mâinile sau gura ne trădează.

Azi, nu voi mai folosi cuvântul, voi lăsa gândul să înflorească. Energia provine din gândul imaginar, din faptul că sinceritatea merită expusă.

Reclame

Cicatrici în aer

Mă întind pe cer de parcă nu-mi pasă

Sensibilă, insensibilă,

Amară, uscată,

Înaltă, subțire,

Toamnă căzută.

Vârtejul de nori

Mă spulberă

Și-mi împrăștie tot gunoiul artistic în

Cicatrici spațiale.

[Îmi place aerul,
Aerul condiționat, în timpul verii.
Îmi place aerul de toamnă,
Necondiționat de nimeni]

Aer de octombrie puțin, prea puțin,

În mine trăiesc mai mulți inși

Necunoscuți, nesiguri, intergalactici

Cu multe cicatrici.

Aer cărămiziu, mărunt, din cosmos

Sunt, nu simt, renasc,

Toamnă rănită.

 

Prescurtări acide

Vara se întâmplă minuni (VSÎM). Putem umbla cu sufletele dezbrăcate, fără mâneci, cu gâtul acoperit și cu șosetele până la genunchi. O lume aberantă (OLA). Zilnic, cu capul gol, cu traista pe umăr și plasa de Lidl în cealaltă mână, aproape ruptă. Orașul sec, descompus (OSD) cu blocuri zdrențuite și nevoia de a simți căldura din asfalt, într-un loc străin de mentalități comune. Pentru că cei integrați nu simt nevoia de a gândi, de a visa, de a se descălța. Sub anestezia luminii (SAL), ei nu știu că întunericul naște flori sălbatice, albe, de pus în vază, pe noptieră. Cu ușa închisă și geamul neapărat crăpat cum am mai putea defini noțiunea de „timp frumos”?

Se cuvine să ne întrebăm, dar cu „noi” cum rămâne? Pentru că unii se miră că plouă înspre iulie, iar cerul e mai aproape ca oricând. Deși, sunt suficiente anotimpuri cu amestecuri de raze leșinate încât să fim mulțumiți.

Dacă ar fi după mine, aș trăi sub toamnă, sub umbrelă și următorii treizeci și cinci de ani. Aș extrage picăturile de ploaie din surse diferite, aș lua fiecare amănunt al apei și l-as sublinia cu marker-ul.
Așa că vreau să rămân la curent cu prefigurările unei ploi acide, sfidătoare, străine de locul în care m-am născut.

Și totuși, cu „noi” cum rămâne? Suntem ai nimănui, ne facem auziți doar prin lucrări de licențe, prin cuvinte mute, surde pe blog-uri și vorbim doar doi câte doi, în șoaptă. În speranța că cineva va auzi strigătul, continuăm să ne lăsăm scriși de o societate subordonată constrângerilor meteorologice.

Pentru că oricât de mult am vrea să închidem geamul și să crăpăm ușa, ar ploua mărunt, amar, subtil, acid, cu spume.

#mesaj1

Noi suntem de fapt o mobilă. Ne așezăm gândurile pe rafturi și ne ștergem praful atunci când scârțâim de singurătate. Confortul meu stă în modul în care mă privești atunci când mă gândesc la tine!

Noi suntem de fapt ce vrem, atât timp cât ne admirăm obrajii din punct de vedere cosmic.

Noi suntem de fapt alții

034a3bd031d1da71ec831b90219a06bcși mă gândesc acum că sunt gândită de mine. În timp ce observ.

Poate că suntem făcuți din aer și nu înțelegem ce caută gândurile noastre în mintea altcuiva. Dar nici mintea altcuiva nu înțelege cum se descalță sălbăticiunea din privirile celor pe care îi vedem. În fiecare zi. Pe instagram.

Nu înțeleg nici semnele de punctuație, virgule care plâng, puncte care se opresc și decid când ideile se termină. Dar nici ideile nu-i înțeleg pe cei care le dețin și caută sensuri. În story. Pe instagram.

Poate că toamna nu e făcută pentru oricine și nu putem înțelege ce caută ploaia altcuiva pe acoperișul sufletului nostru. Dar nici degetele subțiri ale mâinilor nu le putem înțelege când ne fac să călcăm strâmb. Pe facebook. În messenger.

Nu înțeleg cum de aruncăm priviri unii în alții, ne lăsăm cu capul în nori, ne amețim, ne vindem, ne gonim, ne deformăm. Prin like-uri și postări.

Ne clipim din ochi la mese,

Ne răsturnăm cu scaunele și totuși ne subordonăm telefonului, ne ruginim unghiile, până în cele din urmă adormim.